A fost odată ca niciodată un prinț pe nume Alaric, căruia poporul îi spunea „Prințul Prea Frumos”. Chipul lui era sculptat parcă din lumină, iar ochii îi străluceau ca safirele sub soarele amiezii. De cum se trezea, Alaric își petrecea ore întregi în fața oglinzilor de cristal din palat, admirându-și perfecțiunea.
Pe măsură ce faptele sale bune se înmulțeau, Alaric a uitat cum arăta. Nu mai căuta oglinzi; căuta doar zâmbete pe fețele celor pe care îi ajuta în taină. Capitolul IV: Întoarcerea la Lumină PrinИ›ul prea frumos
A vegheat lanurile de grâu ale unei văduve, alungând păsările însetate. A fost odată ca niciodată un prinț pe
Într-o iarnă geroasă, prințul a găsit-o pe aceeași bătrână tremurând lângă un râu înghețat. Fără să ezite, și-a scos mantia de catifea — singurul lucru ce-i mai rămăsese din vechea viață — și a învelit-o. Pe măsură ce faptele sale bune se înmulțeau,
Regatul său era bogat și liniștit, dar Alaric nu știa nimic despre viața oamenilor săi. Pentru el, singura lume care conta era cea care îi reflecta propria imagine. Capitolul II: Umbra Blestemului
Zâna a zâmbit. Blestemul s-a rupt, dar Alaric nu mai era cel de dinainte. Chipul lui era la fel de frumos, dar ochii îi străluceau acum de o lumină caldă, venită din interior. S-a întors la palat nu ca un exponat, ci ca un lider care știa că , nu ceea ce porți pe chip.
Disperat, Alaric a fugit din palat. Timp de un an, a rătăcit prin sate, nevăzut de nimeni. A început să asculte poveștile oamenilor: